Becul cu senzor de miscare

Acest articol este scris pentru concursul lui visurat ce are ca premiu o consola psp.

Cu totii ne amintim cu drag de anii copilariei, cu totii ne bucuram cand ajungem pe strada pe care am crescut si in acelasi timp ne intristam cand vedem ca ceea ce de mult era un loc de distractie si bucurie e acum doar o strada pustie. Ne amintim vuietul pe care il faceam si parca vedem cum alergau copii dintr-o parte in alta in cautarea ascunzatorii perfecte la pitulusu.

Eu am crescut pe strazile Magura si Aurel Vlaicu din Tg-Jiu, acolo am invatat ce inseamna prietenia, acolo am invatat sa dau cu capu de asfalt invatand sa merg pe bicicleta, acolo am invatat ca e o mare diferenta intre spirt si xilina atunci cand ai genunchii si coatele peticite cu rani. Acolo s-a intamplat povestea urmatoare.

Eram o gasca mare, deja crescusem, eram cativa in clasa a 7-a si cativa la liceu. Pofta de adrenalina era in floare. Cartierul in care traisem era un cartier de oameni batrani, cu case simple si relativ linistit, chiar daca in capatul strazii era un cartier de tigani. In fiecare zi ne strangeam in fata casei bunicilor mei la umbra unui nuc si ne gandeam ce sa facem in seara respectiva.

De obicei jucam baschet la o scoala din apropiere intr-o bezna totala sau un babmbilici in 6 la lumina “reflectoarelor” primariei, dar nu in seara aceia vroiam ceva special.

Nu de mult cineva isi facuse o casa foarte frumoasa in cartier, rosie cu gard inalt zidit. Avea un garaj cat celalte casute din zona, etaj si balcon si ceva ce ne doream cu toti… un bec cu senzor de miscare. La vremea aia rar vedeai asa ceva si toti voiam sa il luam si sa il postam in curte. Si in seara aia ne-am facut curaj. 2 tineau de sase si 3 au sarit gardul cu lanterne si surubelnite sa atace lumina cu senzor. Dar nu inainte de a pune la punct planul de atac. Dupa cunostiintele noastre de atunci lumina se aprindea daca intrai direct in raza de actiune a senzorului asa ca singura solutie ca sa nu aprindem lumina si sa ne dam de gol ar fi sa venim cumva din spate. Asta insemna sa ne urcam pe casa si sa il demontam de pe acoperis.

Profitand de gardul inalt doi s-au urcat pe acoperis si unul statea de sase la usa din spate a casei. Si paradoxal senzorul nu a pornit… Cei doi reusisera sa il demonteze mai aveau doar sa taie cablurile de la alimentare si sa il ia acasa, dar bineinteles ca nu luasera un cleste cu ei si se chinuiau sa le zmulga. Moment in care ala din spate care tinea de sase apare cu intrebarea geniala “Hai ba ce dureaza atat?” si.. activeaza senzorul. Lumina s-a aprins aia 2 s-au speriat si au aruncat dracia din mana si au fugit sa sara de pe acoperis. Ala de jos a smuls becul din fire si a sarit pe gard. Ne-am intalnit la poarta si am fugit toti cat ne tineau picioarele…

Atunci a fost ultima oara cand am vazut senzorul. Nici pana azi nu am aflat ce s-a intamplat cu el, cine l-a luat ca de montat nu si l-a montat nimeni in curte. Emotiile au fost unice….